Doi prieteni

Şi astăzi, ca în fiecare zi de vară, Furnicuţa- Hărnicuţa îşi strânge provizii pentru iarna ce va să vină. Acum cară un bob de grâu spre muşuroiul în care suratele îl vor aşeza ca pe-o comoară.
Pe cărare se întâlneşte cu greieraşul Pierde-Vară.
- Bună, furnico! Cât mă bucur să te văd! A trecut mult timp de când nu ţi-am mai văzut chipul.
- Daaa...cred şi eu! A trecut un secol! zise furnica plecată sub povara bobului.
- Dragă furnicuţo, nu glumi! Sunt aşa bucuros că ne-am întâlnit, încât te invit la o petrecere!
- Nici gând! Eu nu-mi văd capul de treburi, iar tu te gândeşti la petrecere?!
- Te rog mult! Îţi promit că nu vei regreta, insistă greierele cu ochi de înger.
- Bine, fie! Trebuie să ne mai şi distrăm, se învoi furnica. Ajută-mă să duc mâncarea la muşuroi şi apoi vom merge şi la petrecere. Greieraşul s-a învoit, deşi nu-i prea ardea de treabă.
După ce au terminat munca cei doi au pornit spre o movilă care se zărea în depărtare, dar care lor li se părea un adevărat munte.
La un moment dat au ajuns la un hotel. Au văzut o poartă cu totul şi cu totul de aur, presărată cu diamante. Nişte trandafiri roşii ca focul cu nişte feţe curioase acopereau poarta pe dinăuntru şi pe dinafară.
Pe iarba asemănătoare cu nişte smaralde măcinate au văzut o petrecere grozavă. Era o nuntă. Toată lumea cânta şi se distra.
Mireasa avea o rochie minunată! Parcă supuşii Iernii s-au adunat şi s-au lipit unii de alţii pentru a croi vestimentaţia. Bluziţa era din caşmir, mânecile din mătase, iar fusta era din voaluri diafane.
Domnişoara de onoare era o lalea cu o fustă multicoloră şi cu fundiţe verzi.
Pe mese erau întinse bucate alese din care invitaţii se serveau cu poftă.
Cum să reziste greieraşul nostru? Pofticios din fire a intrat într-o farfurie. Nici n-a apucat bine să guste din mâncarea care i-a făcut cu ochiul şi s- a trezit în lingura unei domnişoare.
Văzând pericolul în care se afla prietenul ei, furnica s-a urcat pe mâna fetei şi a ciupit-o. De durere, aceasta a pus lingura la loc şi a început să caute gângania care i-a întrerupt ospăţul. Dar furnica se ascunsese într-o cută a rochiei şi căutarea a fost zadarnică.
Între timp, greieraşul a ieşit din farfurie şi s-a aşezat la umbra unei zambile frumos mirositoare.
Acolo l-a găsit furnica. L-a certat pentru nesăbuinţa lui, iar neastâmpăratul cu ochi de smoală şi-a cerut iertare pentru că i-a stricat ziua prietenei.
Şi acum, ca de fiecare dată, furnica l-a iertat în schimbul unei serenade.

Disputa

Pe prispa casei, o vrăbiuţă cu penele vâlvoi aduna repede resturile din hrana unui motan tigrat, în timp ce-şi arunca în dreapta şi în stânga ochii ca două boabe de piper.
Tigratul o privea şi se gândea cum să o pedepsească pentru îndrăzneala ei. A ţâşnit pe neaşteptate spre farfuria din care se ospăta intrusa şi şi-a întins labele cu ghearele scoase din perniţele moi. Dar vrăbiuţa a fost mai rapidă şi motanul a rămas cu buza umflată. Supărat, se tot gândea cum să-i vină de hac obrăznicuţei.
Nici nu a observat că seara a sosit şi cerul şi-a pus salbă neagră şi colier auriu de parcă ar fi avut loc o înmormântare pe tărâmul magic al stelelor. S-a întins leneş şi a adormit. S-a trezit târziu când soarele îmbrăcat cu strai prelins cu strălucire de aur se ridicase pe cer, iar florile suave si roşii îşi arătau bluziţele multicolore şi pantalonii verzi ca nişte adevărate fotomodele ce erau.
Vasul cu lapte şi pâinea înmuiată îl aşteptau. După ce şi-a făcut toaleta, s-a îndreptat spre farfurie. De data aceasta surpriza a fost mai mare. Nu o vrăbiuţă, ci mai multe ciuguleau din pâinea care i se cuvenea lui.
Pasămite, vrăbiuţa îsi adusese şi suratele.
În timp ce le privea, motănelul îşi spunea în gând: "Parcă ar fi nişte femei care stau la cafea şi la taclale cum stă stăpâna mea cu amicele ei. Îşi bat joc de mine! Ei, las că le aranjez eu!"
A sărit spre ele şi le-a spus:
- Joaca s-a terminat! Am răbdat destul!
- Ooo, ba abia a început , zise ironic vrăbiuţa şi, ca la un semn, toate şi-au luat zborul.
Motanul s-a luat după ele. Au trecut pe lângă copacul cu cercei de diamant şi au ajuns în grădină. Acolo, pisoiul a tăiat cu ghearele lui tulpinile florilor.
Văzând soarta nevinovatelor, vrăbiuţele s-au oprit şi au încercat să poarte o discuţie cu motanul furios.
- De ce eşti aşa rău? l-a întrebat vrabia, iar din ochii ei au căzut două perle fierbinţi parcă încălzite de firele galbene ale soarelui. Suntem şi noi nişte făpturi şi vrem să trăim. Nu am avut noroc aşa ca tine să avem o stăpână care să ne ofere mâncare în fiecare zi. Ne străduim mult să supravieţuim. Mâncăm insecte, dar hrana pe care o primeşti tu ne atrage. E cu totul altceva şi noi suntem pofticioase! N-ai vrea să ne laşi şi nouă măcar câteva firimituri după ce mănânci ?
În schimb, promitem să nu ne atingem de vasul tău înainte ca tu să te saturi şi să-ţi cântăm ori de câte ori vrei.
Motanul le-a ascultat şi a înţeles că au şi ele dreptatea lor.
Aşa s-a încheiat disputa şi înţelegerea a fost respectată de toţi.

O întâmplare

Într-o dimineaţă însorită de vară Maria a hotărât să-i facă o casă păpuşii sale.
A cules surcele, a rupt câteva frunze de un verde crud şi a început construcţia. I-a făcut pereţi din lemn uscat, o uşă micuţă şi nişte ferestre largi prin care să intre razele calde ale soarelui. Din frunze pictate a confecţionat feţe de masă şi covoraşe. Pentru pătuţ a căutat o salteluţă din muşchi.
Eforturile ei au dat roade: păpuşa cu ochi albaştri ca marea are acum un adevărat palat în care poate să se odihnească. Mulţumită, Maria a intrat în bucătărie. Pe când mânca din prăjiturile gustoase ale bunicii a auzit un zgomot. Era vântul care a dărâmat casa păpuşii.
Maria s-a repezit afară şi a început să-l certe pe nemilosul care i-a lăsat prietena fără adăpost.
- De ce mi-ai dărâmat căsuţa? Ştii cât am muncit la ea? i-a spus fetiţa furioasă, în timp ce lacrimi ca nişte perle i se prelingeau pe obrajii roşii ca focul.
- Scuză-mă, dar asta e meseria mea, trebuie să mă plimb peste tot în lume. N-am ştiut că pot provoca atâta suferinţă! Cum să te ajut? Ştiu! Încearcă să refaci căsuţa şi în timp ce tu vei lucra îţi voi răcori fruntea şi îţi voi cânta.
Maria l-a ascultat cu atenţie. Încet, încet mânia s-a transformat în simpatie.
- Ei, nu eşti chiar aşa rău, a spus ea şi s-a apucat de muncă.

Cucu Adelina, clasa a IV-a

Acasă, la Polul Nord

17 iunie 2009

Acasă, la Polul Nord

A fost odată un pinguin alb ca făina care se numea Luchi.El era tare talentat. Ştia să cânte la vioara lui tradafirie, iubea pianul, la care se dovedea un adevărat maestru, dirija şi interpreta cu succes orice rol.
Pentru că avea aşa un mare talent, a fost dus de la răcorosul Pol Nord la circul "Briliantele zăpezii". Aici a intrat imediat în graţiile spectatorilor care îl priveau cu uimire şi admiraţie. Şi-a găsit chiar şi perechea: o domnişoară pinguin care i-a furat inima.
Zilele s-au scurs pe râul nesfârşit al vremii şi, într-o zi caldă şi blândă ca sufletul unei mame, Luchi a primit în dar de la frumoasa lui soţie un fiu pe care l-a botezat Bucurel.
Fiul şi-a moştenit tatăl şi a devenit o stea a circului.
Bucurel avea totul: părinţi care erau mândri de el, spectatori fermecaţi de talentul lui, şi prieteni cât cuprinde.
Un singur lucru îşi mai dorea: să meargă la Polul Nord pentru a-şi vedea rudele. Când nici nu se aştepta , şeful circului a hotărât să facă un turneu la Polul Nord. Din trupă nu puteau să lipsească Luchi, Bucurel şi mama lui.
Ajunşi acolo, Bucurel a rămas uimit. Perdeaua de lumină a aurorei boreale l-a fermecat. Simţea viscolul care chiuia şi spulbera fina pulbere sticloasă şi îngheţată de zăpadă. Ce minunăţie! Ce strălucire!
Luchi l-a plimbat prin locurile unde se născuse şi i-a făcut cunoştinţă cu verişoare şi veri îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. A gustat peştele delicios pe care gazdele i l-au servit pe platouri de gheaţă şi a patinat pe întinderea albă. Când circul şi-a anunţat plecarea, un alai de pinguini a venit să-şi ia rămas bun de la Luchi şi familia lui.
Pentru ultima oară sunetul viorii lui Luchi a răsunat la Polul Nord.
Cu o reverenţă adâncă, Bucurel şi-a luat rămas bun de la ţinuturile minunate pe care, probabil, nu le va mai revedea niciodată.

Dinu Anca - clasa a IV-a

Vântul

12 iunie 2009

Vântul

Într-o zi, soarele ca un disc de aur, îmbrăcat într-o mantie de foc a început să strălucească pe pânza albăstrie a cerului. Un vânt năzdrăvan a prins să alerge, fălindu-se că el este mai măreţ decât oricine.
Mingea lucitoare i-a spus:
- Pleacă, vântule! Din cauza ta nu-mi pot îndeplini sarcinile. Acum sunt de serviciu. Razele mele trebuie să încălzească pământul.Tu le răcoreşti şi le iei din putere.
-Nici nu mă gândesc să plec! Voi rămâne cât doresc, i-a răspuns vântul, continuând să alerge.
Însă Mama Natură l-a oprit şi l-a sfătuit să nu-i mai deranjeze pe cei ce sunt de serviciu în împărăţia ei. Zburdalnicul părea că a înţeles, dar a doua zi când norii suri au început să plângă a luat-o la fugă printre ei, lovindu-i din toate părţile. Aşa s-a iscat o furtună care a scos copacii din rădăcină şi a dărâmat casele. Nimic nu mai era frumos.
Mama Natură l-a chemat şi i-a spus că îl va trimite într-o altă lume, în care va putea să facă tot ce îşi doreşte. Cu o mică vrajă l-a dus într-un loc minunat. Acolo, arborii drepţi ca nişte făclii îşi înclinau ramurile ca nişte vene sângerii decorate cu podoabe de un verde lucitor. Norii erau făcuţi din vată de zahăr, iar iarba din smaralde măcinate. O floare mare, suavă şi parfumată îşi înfoia rochia din voal alb ca argintul crinului imperial.
După ce a privit aceste minunăţii, vântul, după cum îi era firea, a început să alerge. Imediat floarea i-a spus:
-Nu alerga! Îmi vei distruge coafura.
- Nu am voie? Mama Natură a spus că aici pot să fac tot ce-mi pofteşte inima.
- Nu ştiu ce ţi-a zis Mama Natură, dar aici nu poţi să faci ce vrei.Există reguli, a spus floarea.
Vântul a plecat. A ajuns în pădurea fremătătoare. A crezut că aici poate zburda în voie, dar copacii l-au oprit.
O mare tristeţe l-a cuprins şi a strigat-o pe mama Natură, rugând-o să-l ducă din nou acasă.Îi lipseau norii, copacii, oamenii.
Mama Natură l-a ascultat şi i-a îndeplinit dorinţa cu condiţia să nu-i mai deranjeze pe ceilalţi.
De atunci,în natură este armonie!
MIUŢĂ SIMINA MARIELENA clasa a IV-a

Un spectacol deosebit

24 mai 2009

Un spectacol deosebit

Era o seară călduţă de primăvară.
Copacii îşi legănau mâinile în adierea vântului, lăsându-şi florile să cadă pe pământ.
În poieniţa din apropierea iazului animalele erau supărate.Se plictisiseră.
Un zgomot se auzi dintr-un tufiş.Era veveriţa Blăniţă-Roşcată.Ochii ei ca două mărgele au cuprins îndată întreaga poiană. Prea multă tristeţe! Nu se potrivea cu firea ei jucăuşă. De aceea, le-a propus prietenilor să organizeze un spectacol neobişnuit.
- Fiecare veţi avea ceva de făcut, aşa că, la treabă! i-a îndemnat ghemotocul de flacără.
- Trebuie să facem scena, zise ursul cel morocănos.Cine mă ajută?
- Eu, spuse lupul printr-un mârâit scurt.
Când pregătirile au fost gata, uriaşul policandru al cerului şi-a aprins luminile. Acum poiana era luminată feeric.
Rând pe rând artiştii au urcat pe scenă. Greierele cânta la vechea chitară pe care o udase în roua dimineţii ca să nu ruginească şi să sune fals.La pian, Allegreto, un iepuraş fricos, dar foarte talentat, aluneca pe clapele albe şi negre.Veveriţele, ca nişte adevărate acrobate ce erau, făceau tumbe.
Vulpea îi privea cu admiraţie, ciulea urechile şi bătea din lăbuţe. I-ar fi strâns în braţe dacă n-ar fi fost lupul care nu credea nici în ruptul capului că Roşcata are gânduri curate.
Apoi, în liniştea nopţii, s-a auzit glasul privighetorii. Cântecul ei era neîntrecut. Animalele au aplaudat frenetic.
Târziu, după miezul nopţii, muzica s-a frânt şi toţi s-au dus să-şi ia porţia binemeritată de odihnă.
Luna şi-a strâns prietenele de gheaţă şi le-a trimis la culcare.
A fost o noapte specială.

Vara

12 mai 2009

Vara

Vara, zâna focului din soare, scoate din traista sa magică tot ce este mai bun şi mai frumos.
Pe câmpii se întind covoare de lanuri aurii care se ondulează în vânt ca valurile mării.
În livezi, cireşele rumene te îndeamnă să le culegi fără teama că mătuşa Mărioara va apărea la tulpina pomului cu nuiaua în mână.
Când se ivesc zorile , păsărelele se strigă una pe alta. Se grăbesc să bea apa din roua care străluceşte pe frunzele plantelor, să găsească o omidă nesătulă sau o râmă care a ieşit să vadă lumina zilei.
Veveriţele cu ochii sfredelitori sunt foarte grăbite. Caută ciuperci pe care le atârnă pe crengile copacilor şi apoi le ascund în scorburi numai de ele ştiute.
Furnicile muncesc de zor.Acum e timpul să-şi umple cămările cu bucate alese şi n-au de gând să piardă nici un minut.
Numai greieraşul cu ochii de smoală cântă toată ziua. Oare ce va face la iarnă?
Oamenii se bucură de zilele senine şi merg la munte sau la mare.
Vara este o mamă bună pentru toţi şi pentru toate.

Frunza

19 iulie 2009

Frunza

Primăvara i-a şoptit soarelui să se trezească. Acesta a dat la o parte perdeaua de nori şi s-a arătat în toată strălucirea lui.
Frunza Smaralda se bucură că face parte din straiul plin de viaţă al copacilor. Ea şi-a făcut multe prietene printre frunzele care împodobesc copacul.De multe ori au privit împreună zarea albastră. Au văzut că noaptea cerul îşi pune colier de steluţe galbene ca aurul, iar dimineaţa lasă loc mingii de foc.
Chiar dacă îşi iubea mult suratele, frunza îşi dorea şi alţi prieteni.De aceea şi-a îndreptat privirea spre pământ. A zărit o floricică pe care a întrebat-o:
- Vrei să fim prietene?
- Nu cred. Eu sunt suavă şi parfumată, multicoloră şi delicată, iar tu eşti foarte urâtă.
Fără să mai zică nimic, Smaralda se refugiază în braţele prietenelor ei adevărate, frunzele.
În altă zi a privit muntele. El era foarte departe aşa că l-a strigat:
- Tu vrei să fim prieteni?
- Nu! Eu sunt în vârstă. Am părul alb ca spuma laptelui şi barba pietroasă, iar tu eşti un nimic.
Dezamăgirea Smaraldei era fără margini. Şi-ar fi dorit să nu mai fie frunză.Prin apropierea copacului în care îşi ducea viaţa prietena noastră trecea un râu. Îl întrebă şi pe el:
- Vrei să fim prieteni?
- Nici gând! Eu mă asemăn cu mii de diamante măcinate, sunt limpede, iar tu eşti o pipernicită!
Observând că toată lumea o respinge, frunza hotărăşte să nu mai încerce.
A trecut un timp şi într-o dimineaţă a văzut un stol de păsări. S-au apropiat şi a auzit foşnetul de mătase veche al aripilor obosite. Curând, lunca s-a umplut de ciripitul lor vesel. Una s-a apropiat de ea şi a întrebat-o:
- Ce-ai păţit? De ce eşti tristă?
- Sunt supărată fiindcă în afară de celelalte frunze din copac nu mai am nici un prieten.
- Pot fi eu prietena ta!
- Nu mă consideri o urâtă, un nimic?
- De ce să fac acest lucru? Cine ţi-a zis că eşti o urâtă, un nimic? Eşti frumoasă, aşa cum trebuie să fie o frunză.
- Şi pe deasupra eşti şi foarte bună. Mă laşi mereu să mă odihnesc în palma ta, a spus şi o buburuză roşie. M-aş simţi onorată dacă ai vrea să fii prietenă şi cu mine!
-Vă mulţumesc mult! rosti frunza cu glasul înecat de emoţie.
Cele trei au devenit bune prietene. Smaralda era în sfârşit fericită.
Copacul care asistase tăcut la zbuciumul frunzei a spus:
- Un prieten adevărat te acceptă aşa cum eşti: cu calităţi şi cu defecte. Mă bucur pentru tine!
Simina Miuta, clasa a IV-a